Îmi doream să ajung în Londra de ceva timp, iar planetele s-au aliniat în această lună. Nu mai este nici un secret pentru nimeni că din orice călătorie fac un maraton culinar.
Primul contact cu mâncarea din Anglia a fost la restaurantul Lattakia, cu specific libanez, în Hatch End, Pinner. Eram rupţi de foame şi localul era chiar sub apartamentul în care am stat. În jurul orei 15:00 (ora Londrei) era ocupată doar o singură masă, explicaţia fiind că oamenii încă erau la muncă. Ne-am încadrat la fix şi pentru oferta zilei, un fel de mâncare + o băutură la 10 lire. Am ales să comand carne de miel, cu orez basmati, o salată tabouleh şi un ceai negru cu lapte. Până a fost gata mâncarea am primit din partea casei tradiţional lipie libaneză, hummus şi încă 2 tipuri de sosuri tartinabile.
Mâncarea foarte gustoasă, condimentată din plin, exact pe gustul meu. Bine, recunosc, îmi era şi foarte foame. Cu toate astea, nu am reuşit să termin tot din farfurie, porţia fiind destul mare. Când am cerut nota, am primit şi câte o baclava din partea casei.
Pe seară, când am reunit gaşca, am mers la Jrs Global Buffet Watford, un bufet all you can eat. Prietenii la care am stat în Londra, s-au ocupat să rezerve o masă cu câteva zile înainte. Dacă ştiam puteam să renunţ la mâncarea libaneză.
Ştiu că şi la noi restaurantele încearcă un fel de all you can eat, dar nu au nici o treabă cu imensitatea în care am ajuns. Nu puteam cuprinde dintr-o privire întreg localul şi puteai alege preparate din peste 13 ţări. Cu puţin peste 18 lire, puteai mânca de la paste, pizza, supe, coaste, pana la fructe de mare gătite în faţa ta pe grătar. Deserturi, fântână de ciocolata (nu mai văzusem una din 2012, de la o nuntă), îngheţată, fructe proaspăt tăiate, băuturi alcoolice, sucuri, cu acid şi fără, cafea şi ciocolată caldă.
Cum eşti ,,obligată” să mănânci deşi nu mai poţi
Au fost o grămadă de chestii pe care mi-am dorit să le încerc. Deşi eram setată stomacal că nu mai pot mânca, pofticioasa din mine a decis că trebuie, totuşi, să guste. Nu mi-a fost niciodata atât de ruşine că am pus pe farfurie preparate din care am luam doar o gură…
Am gustat din gyoza (găluşca japoneză) gătită la aburi, în coş de bambus, floare de dovleac făcută pane, felie de măr în aluat trecută prin sos de caramel, midie gătită la aburi, coastă de porc în stil thailandez, crevet crud, marinat, şi un sushi.
Ştiu, nu am avut nici o noimă, dar erau atâtea feluri de mâncare, din atâtea ţări, încât aş fi stat toată seara acolo, doar să pot gusta din toate. Şi erau puse strategic, parcă să mă ademenească mai tare. Cum voiam să mă duc cu farfuria la masa, mai vedeam încă un preparat pe care voiam să îl gust. Parcă eram într-un labirint culinar.
Cu ultimele puteri, m-am apropiat pofticioasă de grătar şi mi-am ales un scallop şi o bucată dintr-un file de cod. Au fost absolut delicioase. În fumul de grătar m-am simţit ca într-un magazin de parfumuri scumpe. Doamne şi ce aş fi încercat şi caracatiţa sau coasta de miel pe grătar!
Am avut masa pusă în ciuda mea, fix lângă duciuri… păi pofticioasă sunt eu dacă nu gust din creme brulee şi sorbetul de căpşuni? La final am mâncat 3 felii de ananas. Recunosc, doar astea au fost pentru digestie, restul de poftă.
Bufetul/restaurantul nu era unul luxos, ci cu un design mai degrabă comun, dar era frecventat de toate categoriile de oameni, de la cei în costume, care terminaseră probabil munca într-o multinaţională, până la cei care-şi umpleau 3-4 farfurii de mâncare. Era un mix de culturi chiar interesant: indieni, asiatici, africani, spanioli şi români.
Am avut timp să analizez puţin şi comportamentul lor. A fost prima data când am văzut o chinezoaică obeză. Cu 3 farfurii, una peste alta, pline de mâncare. Cei mai lipsiţi de maniere mi s-au părut indienii, nu arătau nici un fel de respect pentru angajaţii restaurantului, mâncau zgomotos şi lăsau multă mizerie în urma lor.
Pingback:Vinerea are gust grecesc •